Anca Nedea Pavel, femeie de afaceri, General Manager Hotel IAKI

Februarie 2002 - Mai 2002 (3 luni)ECONOMIST, S.C. BICAZ S.A.-HOTEL CAPRI, 4* Turism
Iunie 2002 - Aprilie 2003 (1 an)ECONOMIST, S.C. ANA HOTELS S.A.-EUROPA si ASTORIA Turism
Mai 2003 - Iulie 2004 (1 an si 2 luni)SEF SERVICIU FINANCIAR-CONTABIL, S.C. ANA HOTELS S.A.-EUROPA si ASTORIA Turism
Septembrie 2003 - Decembrie 2006 (3 ani si 3 luni)DIRECTOR ECONOMIC, S.C. ANA HOTELS
Septembrie 2003 - Iunie 2004 (9 luni)DIRECTOR EXECUTIV, S.C. ANA HOTELS S.A.- EUROPA, ASTORIA SI ANA ASLAN HEALTH SPA Turism
S.A.-HOTELURILE EUROPA , ASTORIA SI CENTRUL DE SANATATE ANA ASLAN HEALTH SPA Turism
Februarie 2005 - Octombrie 2008 (3 ani si 8 luni)ADMINISTRATOR UNIC, SC ANA YACHT CLUB SRL Turism
Ianuarie 2007 - Ianuarie 2010 (3 ani)DIRECTOR GENERAL, S.C. ANA HOTELS.S.A. EFORIE NORD Turism
Din februarie 2010 este DIRECTOR GENERAL, SC HAGI SPORT SRL-HOTEL IAKI, MAMAIA Turism

Are lucrări publicate, doctorate, e implicată în tot ce înseamnă dezvoltare pe Litoral, are studii cât n-are o armată de fete din generația asta care apare la televizor și care lasă vaga impresie că așa suntem toate, niște femei care ne hrănim cu suficiență, care nu avem alt scop în viață decât să adăugăm poșete la CV, mereu la vânătoare de bărbați cu bani pentru că nu suntem capabile să trăim pe picioarele noastre. Greșit!

Ideea acestei rubrici, mi-a venit atunci când un amic al meu, care a rulat specimene de factura celor caracterizate mai sus, mi-a spus că nu credea că mai există femei tinere care să se trezească la 7 să plece la serviciu și care să nu-i ceară nimic dacă el nu consideră să dea. Pentru că ele câștigă din meseria lor suficient cât să-și satisfacă nevoile și chiar viciile. Că toate cele care munceau ceva când le-a cunoscut au renunțat în timp pentru că el le punea tot pe tavă. E adevărat, e un fenomen trist că fetele de generație nouă nu au personalitate, demnitate, respect de sine. Independența financiară îți dă o stare de bine care nu echivalează cu niciun diamant sau poșetă scumpă. Obsesia asta a poșetelor n-o înțeleg…Confortul de a alege cu cine să stai și cât să stai într-o relație e balsam pentru suflet și extaz pentru minte. Dacă ai minte! Pentru că nu trebuie să te vinzi.

Citiți-o așadar pe Anca, omul care la 35 de ani conduce Hotelul Iaki, o afacere profitabilă, crește un pui de om de doar două luni, trăiește o poveste de iubire de film cu soțul ei, un bărbat frumos, deștept și el, își conduce propria firmă, scrie și învață în permanență, călătorește, râde cu prietenii...visează..trăiește. Există și astfel de femei, doar că ele nu prea se mai văd pentru că nu prea mai au unde.

"Așa este…e destul de greu să scrii despre tine fără să frizezi, oarecum, penibilul. Cât de obiectiv poți sa fii când te apuci să explici altora cât de bun ești și că suma calităților tale e o binecuvântare pentru cei cărora le ieși în cale) Așa că m-am gândit să fiu “profi” și să trimit Monicăi un scurt rezumat al activității mele profesionale, pentru cei care se întreabă de ce naiba și-ar pierde 5 minute citind ce scriu eu.

Pentru partea “romanțată” a “poveștii”…iar m-am blocat! Îmi veneau în minte atât de multe lucruri…situații și trăiri care înseamnă lupta de zi cu zi a mea…cu mine. Dar, din nou, de ce ?! De ce și-ar piede cineva timpul citind despre istorii care, foarte probabil, le trăiește și singur. 
Poate pentru că simțim nevoia să ne regăsim pe noi înșine în balamucul  în care ne-am transfomat viața. Și cum am pierdut reflexul de a face o “pauza de introspecție”, avem nevoie să o facem în urma unui “brânci” dat de un film, o imagine, un clip sau, de ce nu, o” istorie de pe net” în care ne regăsim.

Este LUNI.
Am prins 4 ore de somn azi-noapte și sunt cam șifonată. Mai ales că a fost a 5-a noapte cu somn înterupt și “furat”. Am dat liber bonei de vinerea trecută și am avut un week-end mai greu. Nici miercurea sau joia de săptămâna trecută n-am dormit mai mult, pentru ca Alek a avut chef de păpat prea târziu seara și prea devreme dimineața (încă alaptez, am nascut de 2 luni un băiețel – Alek Nicolas). Zilele din urmă au fost grele și pentru că Urs  (soțul meu – așa îi zic eu; de ce? - no comment) s-a “căptușit” cu o gripă din asta “foarte populară” și din dărnicie mi-a dat-o și mie. Și apogeul a început de sâmbătă, când aș fi preferat “să dau regatul meu pentru…un cap”, al altcuiva numai să nu doară! Nici senzația de sufocare nu a fost un plus, mai ales ca am fost nevoiți să purtăm măști tot timpul în casă, să nu transmitem virusul și copilului. Binefacerile societății moderne – mai fac ăștia mult experimente pe noi???
Am început deci săptămâna la maxim de “juice”! Și m-a luat de “proaspătă”! Nu am reușit să mă trezesc mai devreme de 8, am adormit la 7, pentru că băiețelul meu a vrut să pape pe la 5 și ceva și s-a despărțit greu de sân, adică dacă vroiam să-l păcălesc și să-mi dezmorțesc spatele deschidea ochișorii ăia albaștri ca să mă facă atentă că “nu merge”. Bad luck! Nu am vrut să renunț nici la micul dejun cu Urs, ritualul nostru de fiecare dimineață, așa că m-am întins cu toate până la 09:30 (spălat-îmbrăcat-machiat-strâns prin casă-mic dejun-geantă-pup și Pa!).

Iar îmi încep săptămâna cu sufletul la gură, deja întârziată, la 09:45 la birou, la 10:00 intru în ședința de fiecare luni cu HOD’s (adică Head of Departments, adică șefii de departamente). Nu mai am timp să recapitulez problemele, să-mi pregătesc agenda; dar, la naiba – sentimentul de nemulțumire față de mine este ceva obișnuit! I’m a big girl și mă prind foarte repede oricum, din zbor, ma pliez pe problemă, mă organizez repede în mintea mea, fac doua flic-flacuri și dau și verdictul. Decizia sună inteligent, sunt o maestră în organizare (Doamne, ORGANIZAREA, asta mă salvează, și ce reflexe am dobândit în timp – mulțumesc Cerului că mi-a dat CREIER, și ce minune de mașină e!)

Ies din sedință, vorbesc la 2 telefoane, Ana – secretara mea - e liberă (am uitat, ce-o fi fost în capul meu să-i dau liber azi, lunea e cel mai greu!, dar pe de altă parte în nicio zi nu e bine!). Verific e-mail-urile, dau” Reply”, citesc pe diagonală dar înțeleg în profunzime, semnez teancul de acte, mai verific telefonul pe care am instalată camera video din “nursery room” sa vad ce face Alek, sun bona, sun soțul, încurc soțul cu bona…sunt iertată.

Soțul vrea să ajung la masă, copilul -  să îl pun la sân pe la 2pm, socrii - să le fac o rezervare la doctor, un prieten sună pentru o relație, alții - la o recomandare - pentru rezervari (1 Mai – mai am camera? Da, mai am câteva, dar sunt ultimile). Îmi verific agenda de muncă pregatită încă de vinerea trecută și plină deja pe jumătate pentru întreaga săptămână. Am bifat din probleme dar…mai sunt atâtea! Deschid a doua agendă, cea pentru firma mea. Doamne! Impozitele și taxele locale trebuie plătite și CASCO la mașini și  asigurările! Știți, e luna aceea, fatidicul martie, când situația de cheltuieli din bugetul familiei, greu de acoperit și așa, se trasformă într-un coșmar la puterea a treia. FUCK!

Silvia! Salvarea mea! Silvia este “omul meu de încredere” de 10 ani, îmi vine să-i sparg capul la 3 zile o dată, îmi face boacăne costisitoare periodic dar…ce m-aș face fără ea?!... O chem la mine în birou, vine, ne organizăm, mai își aduce aminte și ea că aveam vreo 8 probleme “în pending”,  urlu,  mă isterizez…mă calmez (pentru că decizia nu pot să o iau decât eu), împart banii (munca mea din ultima lună), contemplu frustrată ce a mai rămas și închei “circul”.

E 3pm…deja! Și nici nu am deschis cea de a treia agendă, cu problemele familiei și personale. Deci: marți Alek vaccinul de 2 luni, trebuie să fac programare, să duc mașina mea în service, să cumpăr medicamentele pentru copil, programare pentru mine la coafor-azi, joi- maichiură, vineri-epilat (doar nu o să aibă Alek o mătură pe post de mămică și Urs o “nevastă” în loc de “iubită”!). Ar mai fi și comanda de pe net pentru casă, să fac programare la stomatolog pentru Urs, trebuie să  vorbesc cu muncitorii pentru renovarea spațiului meu din Eforie (poate îl închiriez totuși, că m-am săturat cât plătesc credit pe lună degeaba!) și… agenda asta o urăsc cel mai mult! Se reumple  fără să pară ca o scot vreodată la capăt! Well… that’s it, n-am timp de lamentări, îmi alung repede din minte momentul de autocompătimire și intru din nou în ședință – Comandament strategie Revenue Management aprilie și mai! Termin într-o oră jumătate, mă așteptau deja 2 televiziuni pentru știri rapide legate de litoral. Trag un ruj, îmi trec mâna prin păr și mă duc să fiu “divă”. Pe drum îmi sună telefonul, îl pasez persoanei de lângă mine, nu sunt atentă cine. Dau interviul și nu găsesc telefonul, mă oprește directorul tehnic din căutările mele, iar s-a spart un cazan, a căzut un motor, s-a stricat o duză la Spa. Mă duc în birou, mă ajunge bell-boy-ul, deci lui i-am dat telefonul. 6 missed calls. Încep să sun înapoi…
E 7 și ceva. Am ajuns acasă. Încerc să vin mai repede când pot de când s-a născut Alek. Mă dezbrac și mă spăl din mers și îl pun la sân, se trezise deja și strâmba gurița. Urs îmi fură un sărut peste capul copilului, Rodica bona îmi povestește răstit (așa cum femeile sănătoase de la țară știu să strige) de “minunile lui Alek” pe care, din nou, le-am ratat. Încerc să ignor durerea surdă din ceafă provocată de vocea Rodicăi, ascult cu jumătate de atenție, cealaltă jumătate fiind blocată într-o stare de extaz în fața gingășiei micuțului meu…Cocolino…ursulețul lui mama…

Îl adorm. Mă repliez repede, aranjez lucrurile la locul lor prin dressing-uri, dulapuri și sertare. Prânz-cină cu Urs. Povestim, miorlăi pe umărul lui, mă iau de el că a uitat, că n-a făcut, că” trebuie”… Facem planuri. Visăm… Sună telefonul. O dată, de două, de trei ori. Diverse – hotel, un congres de organizat, cunoștințe care au nevoie de o relație, o mână de ajutor, ceva, și știu că au mai multe șanse seara. Sună de la asociațiile patronale – să ne organizăm, jocuri de culise, interese, discuții. Alte telefoane – oprtunități de afaceri (să mă implic sau nu?, merită?, îmi permit? mai fac față?, mai am timp?). Sună prieteni – exact cam când îmi vine să arunc în WC telefonul.  Urs are răbdare, vorbim prin gesturi, să nu mă întrerupă în timpul convorbiriilor, mă sfătuiește.
În sfârșit 11 seara. Ne băgăm în pat să mai citim, vorbim, ne ținem în brațe. Punem un film, mă cuibăresc lângă el și…adorm. Vorbește cu mine, îi răspund în somn, se prinde că “am picat” și dă televizorul mai încet. Ma trezesc la 3 de la sforăituri. Am fantezii că îl sufoc cu perna. Îl scutur, se trezește și mă întreabă dacă iar a fost cutremur. Mă enervez, el se amuză, și în timp ce mă necăjește adoarme instantaneu, spre ciuda mea teribilă. Iar sforăituri, iar tot “protocolul”. Trece o oră, sunt frustrată de nesomn, îl urăsc, încep să îmi amintesc de probleme, mă fură gândul la ele, a mai trecut jumătate de oră. Și chiar când sunt pe punctul de a izbucni în plâns, realizez…

Îmi dau seama că sunt norocoasă că am un piept puternic cu brațe calde în care să mă cuibăresc. Că sunt norocoasă pentru că, de abia în momentul ăsta conștientizând, soțul meu m-a sunat în timpul zilei să mă întrebe ce fac, și m-a ascultat și m-a ncurajat. Sunt norocoasă că m-a așteptat cu o masă “surpriză”, cum îi place lui să spună, gătită de el. Că știu că a făcut-o cu toată dragostea și s-a uitat ca un copil la mine să-mi vadă reacția. Sunt norocoasă pentru că, înainte să mă bag în pat, mi-a aranjat un “mini Spa” la noi în baie,  cu lumânări, muzică, spumă și căpșuni. Că m-a mângâiat și mi-a spus că sunt frumoasă și dimineața a făcut o mică scenă de gelozie pentru că eram îmbrăcată “așa sexy” , numai ca să îmi arate că “mă vede”. Sunt norocoasă că am o bonă internă care e bună cu copilul meu și că avem de muncă să ne permitem să o plătim. Sunt norocoasă că sunt sanatoasă. Sunt norocoasă că fac lucuri bune pentru oamenii din jurul meu și că îi văd schimbându-se în bine. Sunt norocoasă că am născut un băiețel sănătos și m-a ajutat Dumnezeu să mă refac repede și să mă întorc într-o lună la afacerea pe care o gestionez. Sunt norocoasă că sunt înconjurată de oameni care mă invidiază, care sunt răi gratuit, dar care mă fac să fiu mereu în competiție cu mine însămi deci, să vreau să fiu un om mai bun.

Sunt norocosa că am prieteni. Pentru că așa am ajuns să scriu rândurile astea la cererea Monicăi și să vă spun vouă că viața… se trăiește."